dimanche 13 janvier 2013

Săbii care nu cad

      Bate vânt de singurătate. E cenuşiu afară. Sau ce nu ştiu. Sau ce nu vreau să ştiu. Iarna asta e cenuşie şi nu ştie că apasă. Ploaia îneacă totul. Trenurile vin şi pleacă neîncetat. Zilele se înlănţuie asemenea. Mi-e dor de mirosul primăverii. Dar...Săbiile lui Damocles atârnă din nou deasupra capetelor şi le bănuiesc adierea lamei. Necazul e că nici nu cad, nici nu se ridică.

4 commentaires:

bubumaia a dit…

Bate-a pustiu vântu' pe străzi și ziua-i tristă precum un dangăt lung în fapt de seară. Nu-mi place iarna. Nu-mi plac zilele fără soare.
Grea imagine evoci, dragă Voce.

tasha a dit…

E greu sa gasesti punctul vulnerabil al cuiva...dar, poate ca e bine asa...

Liviu Vacariu a dit…

In regiunea de Nord au cazut citiva fulgi de nea de ne-a mai inveselit putin. E alb, e nins, e ca la noi, dar fara copii care sa se joace afara.
Oamenilor din Nord le e frica de iarna, de tot ce e alb, ingheata si scirtie sub picioare. Ma intreb cum vad copiii lucrul asta si cum arata compunerile lor despre iarna.
Daca e ceva ce oamenii acestia urasc mai mult decit ploia, atunci acel ceva trebuie sa fie zapada. E o liniste alba care asteapta cuminte sa se topeasca.

Vocea-de-departe a dit…

Fulgii au ajuns şi în regiunea pariziană acum, Liviu. Dar şi cei de-aici sunt speriaţi ca de un cataclism de ei. Prefer oricum zăpada ploii cenuşii, iar sabia mea continuă să-mi atârne deasupra capului. Nu ştiu când şi dacă mă va nimeri.