Soare în parc

În fine, a ieşit. Îl aşteptam de peste două săptămâni, de când îşi ascundea nasul printre nori şi se uita bosumflat din când în când spre muritorii de rând, posomorâţi ca şi cerul. Acum ne-a răsfăţat în foi de aur blând, într-o după-amiază duminicală. Aproape că-mi pare rău că a fost duminică, fiindcă parcul era neîncăpător. N-am mai văzut atâta aglomeraţie, atâţia inşi pe role, biciclete, cu rachete de badmington, sau alergând în toate felurile, pe pistă sau pe alei. Un zumzet încontinuu îmi suna în urechi şi îmi obosea fiinţa ce încerca să scape de mohorala recentă a ploii. Iarba de un verde crud scrâşnea sub picioare, pulsând de sevă nouă, iar cireşii japonezi încep timizi să-şi scoată podoabele. Mă întorc în timp, spre alte primăveri şi compar imagini, ale aceluiaşi parc cu care nu m-am mai întâlnit de cinci ani. Tremblay... S-au întors cel puţin două pagini majore în viaţa noastră de atunci,Peter Pan lucrează în altă parte şi locuim în altă casă. Totuşi, primăverile ne surprind la fel, cu duioşia lor timidă, cu prospeţimea lor, cu aerul lor copilăresc şi nou. Le urăm bun venit şi aducem ofrandă soarelui toate amintirile frumoase din alte primăveri şi mă întreb dacă suntem singurii cu dorul acut de ducă. Presupun că nu.