Paella şi chioşcuri pariziene

Paella e un preparat valencian. Ţăranii din sudul Spaniei au creat acest preparat gustos din orez, pui, fasole, ardei, roşii şi fructe de mare, iar ulterior Franco l-a declarat tipic pentru Spania datorită culorilor, galbenul orezului preparat cu şofran şi roşul ardeilor şi roşiilor, sangre y oro. Peter Pan m-a tras de mânecă într-o adevărată zi de primăvară ca să revedem Parisul, pe care-l cam abandonaserăm în ultima vreme. Era spre seară, soarele arunca mesaje în flăcări roşii din spatele Turnului Eiffel peste podurile Senei şi era plin de lume. A fost o adevărată seară de vară, ceva ce ne lipsea de mult, după o iarnă lungă şi o săptămână de ploaie. La Chatelet-les-Halles ne-a luat repede în primire Babilonul turistic tipic, în jurul nostru auzeam toate limbile Pământului, chiar şi româna, într-o simfonie zumzăitoare strecurată printre zgomote de paşi pe trotuarul rulant. Se merge mult pe trotuarele rulante până să ieşim la Chatelet şi tare nu-mi place viaţa în subteran, aşa că le-am parcurs în goană, într-un fel de nebunie labirintică printre oameni şi afişe colorate. În fine, ajungem în faţa primăriei Parisului, care sărbătoreşte 150 de ani de existenţă a chioşcurilor de ziare. Peste tot sunt afişe cu chioşcurile de epocă şi cele prezente, deşi forma nu li s-a schimbat prea mult, doar titlurile şi numărul ziarelor şi, fireşte, îmbrăcămintea trecătorilor. Pantofii sport, bascheţi şi adidaşi, şi pletele în vânt au înlocuit ghetuţele cu toc, jobenele şi pălăriile. Sunt 340 de chioşcuri în Paris şi reprezintă o emblemă a oraşului, un loc de manifestare a urbei şi a cetăţeanului. Primul, în Saint Honore, deschide la 4:30 dimineaţa, iar ultimele închid la ora 2:00 noaptea. Chioşcul e o prezenţă pitorească în Paris, un spaţiu de comunicare unic, rămas neschimbat de 150 de ani. În timp ce navigăm printre chioşcurile expoziţionale din faţa primăriei, seara se apropie cu paşi de lup. Fântâna devine loc de întâlnire, nu doar de odihnă a turiştilor, schimbându-şi destinaţia spre romantic. Traversăm podul şi suntem în spatele spitalului Hotel Dieu, lângă Conciergerie. Faţada dinspre Sena a Conciergeriei a fost renovată şi se văd parcă mai clar donjoanele unde cândva a fost închisă Maria Antoaneta, ca şi orologiul de pe faţada laterală, cu decoraţii de bronz aurit şi statui. Ne strecurăm printre îndrăgostiţii de pe podul de la Notre Dame şi ieşim spre fântâna Saint Michel, un furnicar de oameni. Peter Pan mă trage spre o străduţă incredibil de îngustă şi ajungem la un restaurant spaniol, ţinut de un cuplu de catalani, unde se aud acorduri de chitară şi se vorbeşte spaniola. Paella e aburindă şi sangria e excelentă, cu o tuşă de noutate, un praf de scorţişoară. În Valencia am băut sangria în carafe înalte, pline de fructe, dar fără scorţişoară, cu adaos de coniac. Poate că cea de aici, cu scorţişoară, e o reţetă catalană. Mâncăm, bucuroşi să revenim într-un trecut drag, în Spania, şi ne propunem ca la anul, dacă vom putea să revenim în ţara portocalelor, unde, surprinzător, ne-am simţit atât de bine, acum trei ani. Sangre y oro pe drapelul de pe perete, sangre y oro în farfurie. Lumea se perindă în jurul nostru, suntem într-o oază meridională, într-o seară călduroasă, pe malul Senei, în drum spre culori şi parfumuri din ţara Cidului, don Rodrigue Diaz, El Cid, cel al cărui castel l-am revăzut tot atunci, într-un apus la fel de generos ca şi acum.