Indigo cu nimic

Azi nu s-a întâmplat nimic. Şi nici nu se va întâmpla. E o zi care începe cu cafea şi se sfârşeşte cu un serial poliţist, o poveste înainte de culcare. E aceeaşi zi ca şi ieri sau alaltăieri. Nimic nu întrerupe monotonia indigoului. E o altă filă, peste o alta, peste o alta, peste o alta şi aceleaşi caractere apar pe toate, într-un mănunchi toropit de lenea caniculei. N-am nimic nou de făcut. N-am niciun loc nou de văzut. N-am nicio idee nouă de explorat. Nimicul mă înconjoară, lenevos ca o crisalidă, cald ca o pernă pe care mi-am lăsat prea mult capul şi egal cu sine însuşi ca o ecuaţie fără rost. Nimicul mă îndeamnă să scriu şi azi ca şi ieri, să fac aceleaşi gesturi cu cana de cafea dimineaţa sau furculiţa la prânz. Nimicul mă face să pun aceleaşi întrebări sau să fac aceleaşi observaţii. Să văd acelaşi cer cu vagi urme de nori, să trag draperia ca să împiedic soarele să mă fiarbă la foc mic. Să-mi reglez scaunul rotativ, să spăl vase, să mă întind pe la amiază în lene de pisică şi să aştept sosirea lui Peter Pan seara. Să aştept o idee care să ne scoată din casă, un timp furat din orele săptămânii şi o evadare. Nimicul va încerca să-mi muşte şi din aceste ore, dar mă voi împotrivi. În fond, există un nimic şi pentru nimic, e arta de a nimici nimicul agresor. Arta de a evada, chiar dacă pe bucăţele.