Monolog şi dialog

Avem falsa impresie că purtăm dialoguri. Ne prelingem prin lume ca o sumă incertă de monologuri. Ne minţim că împărtăşim şi altora sau ne împărtăşim din cuvintele lor, când de fapt ne închidem orgolioşi într-o bulă a suficienţei personale. Nu suntem nici mai buni, nici mai răi ca alţii, suntem forme identice ale suficienţei, într-o fantastică înşiruire de monologuri cvasiidentice. Forma în care le închidem nu contează, suntem bruni, blonzi, cu ochi albaştri, negri, căprui sau verzi, scunzi, înalţi, bondoci sau supli. Forma asta care ne preocupă atât nu contează, e doar o variaţie menită să ne păcălească şi să ne trimită pe o cale colaterală şi întortocheată spre adevăr. Nu ştim să-l vedem altfel. Suntem ca nişte animale de laborator care exemplifică reflexul condiţionat. La un anumit stimul, reacţionăm. La altul, rămânem indiferenţi sau, în cel mai bun caz, tresărim vag. Puţin trec de etapa formei şi vizează direct fondul şi când o fac, se îngrozesc de lipsa varietăţii. Sunt foarte puţine tipuri de fonduri umane valoroase şi tot mai ascunse. Cu ele încercăm să comunicăm uneori, păcălindu-ne că evadăm din suficienţa monologului. Mulţi se plictisesc repede şi preferă să se audă pe ei înşişi, cu care sunt într-un acord leneş, fără meandre. E mai simplu decât să cauţi firava comunicare, firavul dialog care are două capete, ca o aţă subţire între două noduri. E trist, dar adevărat şi ne minţim în continuare că reuşim să comunicăm, să primim şi răspuns, să-l asimiliăm şi să continuăm depănarea stilizatei esenţe de dialog cu ceilalţi. Câţi dintre noi comunică, cu adevărat ? Câţi au ieşit din balta suficienţei monologului sinelui ? Şi la ce vârste ? Cum înlocuim vârsta asimilării tinereşti sau cea a exprimării de la senectute cu cea de mijloc, a comunicării ? Şi mai presus de orice, cum o păstrăm vie ? Poate că ne-a bântuit mereu dorinţa comunicării reale, nu doar a existenţei placid-paralele într-o lume ipocrită, dar n-am ştiut să profităm mereu de ea. Ne paşte pierzania suficienţei monologului, asemenea unor animale sătule, care nu-şi mai pun niciun fel de probleme odată hrana îngurgitată şi pleoapele lăsate a somn. Aş trezi din somn pe câţiva, dar nu ştiu dacă mă aud şi mai ales, nu ştiu dacă-mi vor răspunde.