Drum bun, Axel

Acum 13 ani intra în viaţa mea un ciobănesc german dolofan şi afectuos, numit Axel. Am avut parte de el trei ani, până la divorţ, când a plecat cu stăpânul lui. Până atunci însă mi-a dăruit toate bucuriile posibile, începând cu bucuria pe care o manifesta când mă întorceam acasă, deplină, necondiţionată, sinceră şi frumoasă, ca a tuturor câinilor şi terminând cu bucuria şi viteza cu care învăţa tot ce l-am învăţat. L-am învăţat să şadă, să se culce, să dea laba, să adune şosete în casă, să caute obiecte şi să nu le ia, să le semnaleze doar, aşa cum fac câinii cu drogurile sau bombele, să alerge după o minge şi să o aducă înapoi, toate lucrurile astea le-a învăţat cu o frenezie incredibilă, în timp ce creştea, devenind un ciobănesc de talie medie spre mare şi îşi ocupa locul de membru al familiei. Din păcate, familia s-a destrămat şi nu l-am mai văzut timp de 10 ani, dar primeam veşti despre el cu bucuria cu care revezi pe cineva drag.
    Ieri, a fost o zi neagră însă. Axel a fost eutanasiat. Suferea, bietul de el, pe lângă faptul că era bătrân, de stomac, de artrită şi de inimă şi nu mai putea să se mişte. Viaţa devenise o suferinţă pentru el şi a fost eutanasiat. Într-o clipă, totul s-a sfârşit şi a coborât noaptea pentru el. Nu pot descrie tristeţea care mă învăluie, care mi-a coborât în suflet şi care m-a făcut să plâng după îndepărtatul prieten care mi-a luminat o parte din viaţă, un prieten drag. Dormi în pace şi drum bun, dragă Axel...