mercredi 19 novembre 2014

Noiembrie, umeri cenuşii

Grei pe umeri. Nori compacţi. Soarele e o delicatesă acum. E amintirea a ceea ce a fost. Ştim că e acolo, undeva, după pâcla deasă, dincolo de plopii care-mi marchează orizontul apropiat, dincolo de casa care se ridică lent pe partea cealaltă a străzii, mărginindu-mi privirea. Îmi va ascunde trenurile, le voi auzi doar, mormăind şi târând după ele vise, dorinţe, banalităţi şi credinţe. E noiembrie, o lună moartă de toamnă. Fără culori, fără umbre, cu ploi mărunte şi mâncătoare de nervi, cu emoţii, cu alegeri, cu posibile schimbări în ţară. Asta e acolo. Aici, totul se înrolează într-un cotidian cenuşiu, care roade ca un şoarece clepsidra timpului, dându-i culoarea banalităţii. Trăim, săptămână după săptămână, din amintirile verii, care ne cad în suflet, ca fotografiile într-un album secret. Îl răsfoim alene, ronţăind castane coapte... Parisul are miros de toamnă umedă şi cochetării de cocotă bătrână. Aşteaptă să reînvie odată cu Crăciunul, să redevină femeia frumoasă, cu bijuterii strălucitoare, care nu doarme niciodată.
 Poate că şi banalul cotidian e o aventură şi nu ne dăm seama, fiindcă secundele se transformă în minute, minutele în ore, orele în zile, zilele în săptămâni, luni şi iată, încă un an se grăbeşte să se sfârşească...

1 commentaire:

La Rose Jaune a dit…

Parisul l-am cunoscut doar primavara si vara, animat, vesel, colorat; fata descrisa frumos de tine nu o cunosc, asa ca imi completez imaginea. Si daca imi ofera castane parfumate, trec cu vederea "cochetariile batranei cocote" :)