O lumină pentru un om

          ...În faţa mea sclipeşte această lumânărică, tremurând în ceara lichefiată, pe colţul biroului meu. Asta, fotografiile şi imaginile din suflet sunt tot ce au  mai rămas din el, un bărbat taciturn, cu ochi căprui, luminoşi, cu multă imaginaţie şi cu dificultăţi mari în a-şi exprima sentimentele. Dar e omul alături de care mi-am petrecut cele mai frumoase aventuri în lumea cinematografiei, pe platourile de filmare, fie în aer liber, fie printre decoruri, în cetatea filmului, la Buftea, pe când era rezervată exclusiv producţiei de filme artistice româneşti, fie la munte, fie la mare sau pe alte coclauri. Cu câte emoţii nu mă trezeam dimineaţa, ca să mergem până acolo, aproape de Bucureşti, să intrăm în cabina inginerilor de sunet, unde ne lăsam bagajele, unde mâncam la prânz sandvişurile pregătite de mama, cu roşii cumpărate la poarta studioului şi încheiat cu ciocolata de la bufet, unde păstram câte un măr pentru caii cascadorilor, legaţi în curtea studioului, care mi se păreau enormi şi extraordinar de blânzi. Apoi, labirintul de coridoare, până la sala de post-sincron, unde tăceam şi nu îndrăzneam nici să respir, ştiind că totul se înregistrează şi vedeam actorii repetând până la plictiseală aceeaşi replică, până când el considera că era perfect, că avea nuanţa pe care o voia, aplicată exact când trebuia, fără o fracţiune de secundă mai devreme sau mai târziu... Apoi, sala de mixaj, cu canapeaua mea complice sub masa de mixaj uriaşă, cea de pe vremuri, germană, la care lucrau câte doi ingineri de sunet, iar eu vedeam cum filmul se îmbracă magic cu tot ce-i trebuie, muzică, dialoguri, ambianţă... Cabinele de montaj, cu monteuzele care tăiau şi lipeau filmul cu frenezie, iar bucăţile inutile cădeau în coşuri mari, de pânză, unde mă ascundeam când aveam 3 ani, sub munţii de peliculă sau unde mă jucam cu naieurile, miezurile rotunde de plastic colorat ale rolelor de film, devenite pentru mine enorme cuburi lego. Platourile, când se filma, erau preferatele mele. Acolo îl lăsam cu căştile pe urechi, cu microfonul uriaş Sennheiser cu suport în mână, cu magnetofonul Nagra profesional alături, pierdut pe undeva pe lângă cameră în mulţimea de oameni ce compuneau echipa de filmare, de la imagine, de la costume, de la machiaj, de la producţie, apoi actorii, repetând scena în interioarele acelea ce căpătau deodată sens, volum şi viaţă. Apoi fugeam să descopăr decorurile, fragmente din case, din castele, din vieţi. Sau, plictisită de urcat scări şi aşezat pe fotolii, canapele sau căţărat pe metereze, ieşeam în imensul parc, aranjat a la francaise, de pe malul lacului Buftea. Vedeam teiul meu preferat, tot mai mare şi mai bătrân cu fiecare an, sălciile de pe mal şi mă jucam până la epuizare în curtea din interior a studioului, urcând în toate trăsurile şi automobilele de epocă posibile. Doar pe cai nu aveam voie să urcăm, erau rezervaţi exclusiv cascadorilor şi îi păzeau cu străşnicie, dar le puteam oferi mere şi morcovi, sau chiar şi puţin zahăr cubic.
...Alteori, în vacanţe, la mare sau la munte, plecam cu el şi cu faimosul microfon şi Nagra printre oameni şi înregistram până când ne plictiseam ambianţe, zgomotele vieţii, rumoarea oamenilor, tot felul de scârţâituri, pocnete, obiecte căzute, valuri, şuierat de vânt, de locomotive, zgomot de gloanţe, tropăituri şi altele, şi altele... Un univers întreg, care mă făcea să fiu atentă la tot, să acord tuturor lucrurilor care ne înconjurau semnificaţie şi personalitate, fiindcă rămâneau în fonoteca lui, cu o identitate pe care o nota cu grijă în fişa nenumăratelor benzi de zgomote şi ambianţă înregistrate împreună.
...Apoi, omul de acasă, taciturn, adormind mereu cu televizorul deschis, cu sunetul dat la maximum, fiindcă nu se mai putea concentra decât pe zgomote puternice, omul care ne aştepta cu imense buchete de gladiole în gară, când veneam de la mare cu mama, omul care ne aducea daruri incredibile din ţări interzise nouă, celorlalţi, unde filmaseră prin tot felul de locuri scoase din circuitul turistic, locuri de un farmec nebun şi unic, doar pentru ochii lor şi al viitorilor spectatori.
...Acum, îl regăsesc în fiecare zgomot care mă înconjoară şi în această flăcăruie pe care o aprind în fiecare an de Sf. Nicolae, care, mie nu-mi aduce nimic altceva în ghete decât sfâşietoarea melancolie a unor vremuri apuse lângă cel ce a fost, din umbră, umărul pe care m-am sprijinit mereu, cu dragoste, cu dor, cu blândeţe. Somn lin, tată, îţi urez...