... Era unul mic, un năsturaş ca o perlă, sidefiu. Îmi plăcea să mă joc cu el şi în copilărie, ca şi acum. Îl primisem după multe rugăminţi. Mama tricota ceva şi cumpărase bineînţeles şi nasturi de rezervă. Într-un elan estetic, mi-am însuşit două astfel de perle cu irizaţii sidefii şi cu ele în mână am deschis porţile multor visuri şi coşmaruri.
O legendă veche spune că Dragonul, imperialul simbol chinezesc ajuns şi în zodiac, himera strălucitoare la hotarul dintre şarpe şi dinozaur cornut, în afară de veleităţile războinice, duce cu sine o comoară. Personalitatea Dragonului, fascinantă, hipnotică, îmi traversa rând pe rând nopţile şi zilele febrile ale bolilor copilăriei. În pat, respirând parfumul firav de flori de piersic (nu se ştie de ce, mă îmbolnăveam aproape mereu primăvara, când piersicul de la geam şi motanul roşcovan şi clandestin erau singurii mei prieteni) închideam ochii şi deschideam o poartă boltită, ca aceea a marilor palate, pe unde intrau cândva trăsuri fine purtând discret însemne regale. După ce treceam de uriaşa grădină (pe care am visat-o ani de-a rândul înainte de a afla din cărţi şi pe urmă din vizite că există şi poartă un nume, grădina palatului Versailles !...) parcurgeam un fel de spaţiu al nimănui.
Ştiam că mă îndrept spre peştera Dragonului. Ştiam că era mut, deşi înţelegea limba tuturor vieţuitoarelor. Nu mă aşteptam să verse foc şi pară, ca în basmele noastre blând ancorate de la Dunăre la Mare, care vorbeau despre animale fantastice ajutătoare în lumea viilor sau a morţilor. (Fiind imobilizată mult timp în pat, citeam de toate şi clasificarea basmelor fantastice a lui Propp m-a fascinat. Nici azi nu m-am lecuit de mitul lupilor, nedreptăţitul animal psihopomp care-i păzea drumurile lui Făt-Frumos şi ale lui Ghilgameş deopotrivă...) Mă aşteptam însă să descopăr ceva neobişnuit, altfel n-avea rost să visez, îmi spunea o fărâmă de raţiune rămasă ca o impuritate printre meandrele gândurilor. Şi am descoperit.
Peştera Dragonului nu era prea îmbietoare. Nimănui nu-i place întunericul, din instinct de conservare, din repulsie faţă de cine-ştie-ce s-ar putea târî sau furişa, bălos, păros sau periculos, pe la picioare. Nu era niciun paznic la intrare, nu m-a pus nimeni să plătesc trecerea din lumină în întuneric. Dar recunosc că n-am avut curajul să intru prea mult în peşteră. La picioare m-am uitat, totuşi şi am văzut făclii. Am luat una şi am aprins-o, după care surpriza m-a ţintuit pe loc. În faţa mea, uriaşul Dragon mă contempla cu nişte ochi fascinanţi, de un albastru intens, încolăcit ca o viperă la atac. Ca în orice poveste, mi-am spus că până aici mi-a fost, dar poate am o şansă dacă nu mişc. Dragonul nu voia să mă hipnotizeze, nu mi-a dat un solz, nici nu m-a rugat să-i scot vreun spin. S-a aplecat unduind ca o lebădă şi mi-a arătat de ce nu vorbea. Purta în gură o perlă. Mi-a depus-o la picioare. Nu ştiam ce să fac, am luat-o în mână şi printre gândurile mele s-au furişat nişte cuvinte, "perla cunoaşterii". M-am uitat la Dragon şi am avut senzaţia că încuviinţează. I-am zâmbit, aş fi vrut s-o păstrez, dar mă temeam. Fărâma de raţiune îmi flutura prin cap alt mit, al Evei cu tentaţia mărului, alt şarpe... Dacă e şi în această cunoaştere o capcană ascunsă, o plată ? I-am restituit-o, cu o părere de rău care mă bântuie şi astăzi...
...trezindu-mă cu motanul portocaliu torcând încântat pe burtă. L-am trezit, i-am dat obişnuita bucăţică de brânză topită după care era... topit şi l-am trimis pe creanga piersicului, pe unde venise. Era secretul nostru, mă vizita zilnic la aceeaşi oră, să-ţi vină să crezi că avea un ceas în burtă. Asta fiindcă mama nu agrea animalele în casă.
Peste două zile eram la spital. O operaţie banală, o tonsilectomie, aia cu amigdalele, care nu mă speria doar din cauză că aveam după aceea voie să mănânc câtă îngheţată voiam. Nu ştiu ce anestezic au folosit, o injecţie cu un cocktail de ceva şi am început să visez. Lumea perlelor, perla Dragonului, prietenia cu el şi faptul că din când în când îmi permitea să mai aflu ceva din lumea lui...
...Mama mi-a spus că sub efectul anestezicului i-am întins unul dintre nasturii perlă şi i-am spus s-o păstreze bine, că mie mi-e puţin somn. Din păcate, l-a pus în buzunar şi s-a pierdut, în agitaţia operaţiei.
Nu-mi mai amintesc prea bine operaţia, doar o clipă de durere intensă, când, ameţită de anestezic, mă gândeam că doctoriţa cu ochi albaştri care mă opera semăna grozav cu Dragonul şi poate voia să-mi lase în gură perla aceea jinduită... Ce-mi amintesc e că acasă, în cutia cu nasturi, a rămas o singură perlă, cea la care mă uit acum, uşor îngălbenită de timp, închizând în perfecţiunea ei sferică toate întrebările mele de peste timp.
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire