samedi 9 avril 2011

"Fericit ca Alexandru"

      Cine era Alexandru ? Un personaj de film, care munceşte din greu. Care trage la jug. Cu o soţie pisăloagă. Un biet aparţinător al categoriei "taci şi sapă". Care se supune tuturor convenţiilor şi cerinţelor. Un biet îngenuncheat al sorţii, condamnat la muncă pe viaţă. Printr-un concurs de împrejurări, soţia dispare. Alexandru începe atunci lungul proces de rebeliune personală. Contra muncii. Contra lipsei de perspectivă. Contra oprimării. Un imn epicurian al vieţii.
      ...Din strada Mouffetard, mereu animată, plină de veselie, turişti, parizieni, neparizieni, studenţi de la 4-5 facultăţi importante primprejur, printre care Sorbonna, grupuri mari şi mici, oameni de toate culorile şi limbile pământului, din acest mic Babilon parizian iese discret o mică străduţă laterală numită Rue du Pot de Fer, "Cazanul de fier". Pe undeva pe la capătul ei te primeşte un mic restaurant care se numeşte "Heureux comme Alexandre", "Fericit ca Alexandru", aluzie la personajul din film, interpretat prin anii '60 de Philippe Noiret. Propunerile micii taverne nu sunt foarte variate, dar se pot mânca fondue savoyarde, (cu brânză) sau bourguignonne (cu carne) şi bineînţeles, pierrades, o mică aventură carnivoră pe o piatră încinsă. Ţi se aduce un fel de spirtieră mai mare, pe ea se aşază o piatră pătrată încinsă şi presărată cu condimente provensale, dintre care cimbrul e cel mai puternic şi sare de Guérande, (în bretonă Gwenrann, o comună dinspre coasta atlantică). Ţi se mai aduce un platou cu felii de carne de vită, porc sau raţă, ciuperci, ardei gras, ceapă şi roşii, un alt platou cu cartofi la cuptor, 4-5 tipuri de sosuri şi ţi se urează poftă mare. În esenţă, îţi pregăteşti împreună cu partenerul cina, punând pe piatra încinsă totul, în afară de cartofi.



      ...Luna stă în coate în colţul clădirii din spate, zâmbindu-ne portocaliu ca pisica de Cheshire. În dreapta mea, un tip îmbrăcat în muschetar aruncă teatral mantia pe un umăr şi tocmai când credeam că scoate o spadă, trage o vioară de sub braţ şi începe să cânte, culmea, în italiană, "Bella notte". Surâdem amândoi, deşi nu mâncăm spaghetti, nici chifteluţe şi nici nu suntem Doamna şi Vagabondul. Poate mai degrabă Pythia şi Peter Pan. Adică la fel de bizari împreună. Lângă noi, un cuplu de italieni îl aplaudă. Ceva mai în spate se aud nişte chiote. Un cuplu de britanici a întâlnit un cuplu de americani şi se bucură că aud o engleză negraseiată, fără accentul care-i duce cu gândul la gastronomie, complimente şi păcate în lenjerie sumară. S-au găsit şi-şi spun în gura mare în fine, cineva care articulează corect. Vinul roşu le-a pictat mere în obraji şi nu-şi dau seama că vorbesc o engleză mai şchioapă ca oricând. Peter Pan se apleacă să adune de pe jos haina pe care i-a dărâmat-o de pe scaun vecinului din spatele lui şi i se răspunde prompt în spaniolă. Încep să discute amândoi într-o valenciană rapidă, din când în când mi se traduce şi mie în franceză şi din tot Babilonul mă aştept să apară de undeva o ţâpuritură românească, să completeze nebunia.
     Între timp, sorbim încet din vinul roşu la ulcior, "fericiţi ca Alexandru".

1 commentaire:

pheideas a dit…

mi-ai dat o idee :))