mardi 12 avril 2011

O după-amiază ploioasă la Hardelot

          Printre dunele de nisip, oamenii au construit. Dincolo de casele ce mi se par desprinse mai degrabă de  pe coline şi munţi, dincolo de brazi şi pâlcuri de mesteceni şi plopi argintii, dunele văluresc mărunt. Încă n-a fost totul cucerit. Încă mai sunt valuri de nisip, o mare încremenită sub o iarbă păioasă, înaltă şi ascuţită. Chiar dacă dă spre plajă, frontul de locuinţe cu câteva etaje a ridicat o oarecare barieră. Dincolo de marea de nisip e marea reală. Marea Mânecii, care respiră leneş în timpul fluxului şi refluxului. Care e bosumflată. Capricioasă. Pe care am văzut-o de prea puţine ori luminoasă. Pentru mine, Marea Mânecii e musulmană. E o femeie frumoasă, poate, care se ascunde prea mult în ceţuri, nori şi brume. Când străluceşte câte o lumină pe valurile ei, e o privire de după niqab. Şi mi-e ciudă. Şi-mi vine să-i spun că niqab-ul e o metaforă. O barieră inventată. Un concept. Că natura n-are nevoie de niqab şi convenţii. Nici marea. Nici cerul.


          Dar nu mă ascultă nimeni, fiindcă începe să plouă. Totul devine cenuşiu, marea, nisipul, pescăruşii, faţadele, oamenii. Tot furnici am rămas. Tot ne mai goneşte furtuna în case. Cu nasul lipit de geam, văd picături mari dansând şerpuit. Mi-e frig. Beau un pahar de Porto. Mă ghemuiesc pe canapea, cu ochii la şemineul în care încep să joace flăcări. Dincolo de el, ploaia despletită dă cu pumnii-n geam, scutură brazii şi panselele portocalii pe care am apucat să le sădesc dimineaţă. Pe fundal, se aud vântul şi mugetul surd al mării.





         Urmăresc pe canapea desenul Art Nouveau cu irişi albaştri pe fond bej, volute vegetale, curbe blânde, pandant la ploaia de-afară. Mi-e frig, salonul e mare şi se încălzeşte greu, deşi tăciunii trosnesc şi scânteile dansează. Mi-e şi mai frig, fiindcă nu eşti aici. Eşti la câteva sute de km. În soare. Aici plouă, dar marea e aproape şi există un şemineu. Acolo, la tine, e soare, dar marea e în vis. Balansul e continuu, ca al bilelor unui perpetuum mobile. Şi-mi vine să zâmbesc, fiindcă-mi aduc aminte vorbele fetiţei din cutia mea cu amintiri: "am eu o putere în degetul cel mic..."
           ...De-aş avea şi eu puterea ei, aş goli casa asta, aş popula-o cu doi inşi anapoda cu materialismul şi vârstele, aş umple din nou tăviţa aceea Art Nouveau cu prăjiturele, aş transplanta aici ceştile de porţelan transparent cu flori abia schiţate ale bunicii, le-aş umple cu ceai de vanilie, aş scormoni şi mai mult tăciunii, aş înfia o pisică albastră de Rusia, aş umple aerul din jurul nostru cu valurile Preludiului nr. 1 în Do major de Bach şi meandrele liniştii, aş surghiunui toate stridenţele, aş pune un trandafir galben pe pianul la care nu ştiu să cânt, aş opri vreo zece ani timpul şi vorbele rostite, aş închide uşa invidiei, egoismului şi răutăţii şi, privind tablourile vii ale arborilor în ferestrele decupate în peretele de lemn, lumina şiroind peste toţi şi toate şi scriind şi respirând liber, aş trăi şi am trăi...











2 commentaires:

Danangib a dit…

Ahhhhh, frumos...m-ai facut sa citesc cu sufletul la gura si sa oftez, ca un copil dezamagit, la final..poate intr-o zi o sa ai puterea sa faci sa se intample totul...

Vocea-de-departe a dit…

Afară de finalul pe care mi l-aş fi dorit real, restul a fost cât se poate de real. Doar că eram doar fizic în locul acela minunat, psihic eram în cealaltă parte.