Legendele solstiţiului de vară

      Dezlănţuită, păgână, magică şi plină de viaţă, a venit din nou. Ne scutură cu furtuni şi ne scaldă în soare, râde cu norii şi cocorii, uită furia în câteva clipe ca să ia totul de la capăt, fiindcă e nebună şi frumoasă: Vara. La solstiţiu, druizii şi magii de altădată adunau plantele cu virtuţi magice. Mai ales cele adunate la miezul nopţii, ierburile şi plantele păstrau în seva lor forţa vitală şi magică a pământului, taumaturgică sau malefică.
      După apusul soarelui, în unele locuri se aprindeau focuri mari şi flăcăii săreau prin ele ca să-şi călească pe veci curajul, iar fetele tinere purtau cununi verzi pe frunte. Noaptea se aprind roţi de foc şi li se dă drumul pe dealuri. Se fac pronosticuri şi evaluări, dacă roata nu se stinge, anul va fi mănos, dacă se stinge, va fi sărac. Pe străzi se aprind felinare şi în lumea celtică reapare Jack-in-the-Green, păgânul şi lubricul personaj ce aduce cu Pan, cântând şi dansând înconjurat de fecioare. E o noapte magică, noaptea bătăliei între Regele Stejar şi Regele  Ilicelor, ce se va relua din nou la solstiţiul de iarnă, noaptea în care, ca să vezi zâne, aduni ferigi la miezul nopţii în pădure şi-ţi freci pleoapele cu ele. Românii au preluat de la romani Sânzienele, frumoasele zeiţe ale câmpului ce dansează hore, iubitoare de dreptate. În preajma solstiţiului, pe 24 iunie, copiii fac cununi de sânziene şi le aruncă pe casă. Cele care cad anunţă nenorociri pentru familii. Fetele de măritat dorm cu sânziene sub pernă şi îşi visează ursitul. După ce-şi spălau obrazul în rouă, dintre ele era aleasă cea mai frumoasă fată, care primea cununa de sânziene, simbol al iubirii, simbol solar.
     În lumea celtă, sânzienele aveau şi putere justiţiară. Pentru a nu fi surprinşi că le priveau pe ascuns, tinerii trebuiau să aibă în buzunare rută, o plantă cu miros iute şi funcţii protectoare. În noaptea solstiţiului, se pot vedea potecile spre străvechile altare druidice, strălucind o singură noapte. Spre ele se putea ajunge doar după purificare, trecând desculţ un pârâu sau un izvor în pădure.
     Cenuşa focurilor aprinse la solstiţiu se adună, se amestecă apoi cu seminţe şi se răspândeşte pe câmpuri, pentru protecţia culturilor. Ţăranii îşi mână apoi vitele pe câmpuri, prin cenuşă şi pământ, cu acelaşi scop, de a le proteja de boli.
    ...Roţi de foc, dans, explozie de tinereţe, solstiţiul e o sărbătoare solară a iubirii şi cântecului. Poate nu întâmplător, în capitala luminilor şi în multe alte oraşe, e şi sărbătoarea muzicii, de la clasicism, la melopei populare, balade, cantate, jazz, rock şi corale. Bun venit, aşadar, Vară, du-ne şi anul ăsta în lumea ta magică şi învaţă-ne să muşcăm din viaţă cu pofta cu care muşti din mere, cu soarele răsturnat pe obraji, marea la picioare, câmpiile fără număr şi munţii cuminţi, aşteptându-ne să trăim.