Picnic la castel

...A fost o duminică cuminte, cu mult soare şi poftă de petrecut o lene pisicească sub un copac. Ne-am urnit aşadar la 19 km de Paris, la Ecouen. La doi paşi de gară începe drumul prin pădure.
 Soarele desenează stropi de lumină printre pete de umbră şi deodată lăsăm în urmă căldura insuportabilă. Pădurea de fagi, stejari şi tei foşneşte încontinuu, iar pe jos ţâşnesc guşteri şi şopârle mari, strecurându-se printre frunze uscate. Ca întotdeauna, pădurea are ceva magic, copacii vorbesc, clatină într-un dans simbolic crengile, iar formele lor şi umbrele ne aruncă în istorie, prin perioada renascentistă, când Anne de Montmorency construia fortul şi castelul ce azi adăposteşte Muzeul Renaşterii, unic în ţară.

  Când Anne de Montmorency, viitor conetabil şi mentor al lui Francois I, era un mic copilaş, Anne de Bretagne îl botează, dându-i numele ei. La vremea respectivă, prenumele "Anne" e epicen, prin urmare nu e neobişnuit ca un bărbat să aibă acest prenume. În 1567, când se stinge, în vârstă de 74 de ani, Anne de Montmorency poseda aproximativ 130 de castele presărate prin Franţa, fiind unul dintre primii colecţionari de artă, dar şi de astfel de structuri impresionante din ţară.
   Urmăm drumul de-a lungul zidurilor fortificate ale pavilionului de gardă, cu gândul la paşii santinelelor ce au bătătorit înaintea noastră poteca de la poalele zidurilor.

Pavilionul e uriaş, mergem aproape o oră în jurul zidurilor, iedera stă în coate şi se uită la noi de sus, auzim voci prin pădure şi mă aştept să apară de printre copaci vreun personaj cu burtă şi scufie din sec. 16, vreo femeie cu şorţ şi şuviţe scăpate din bonetă sau vreun vânător. 

      În fine, ajungem la castel, care se lasă admirat în toată splendoarea lui, înconjurat de levănţică şi pajişti verzi. Spectacolul a început şi personajele cu bonetă, scufie, rochii renascentiste şi cavaleri cu scuturi regale, cu crini auriţi, se plimbă liniştiţi prin curtea castelului, mai potriviţi acolo decât noi, ceilalţi, bieţi rătăciţi din secolul 21. 

      În incinta castelului, nu atât interioarele impersonale îmi vorbesc, cât curtea interioară, străbătută de paşii fetelor nobililor decoraţi cu Legiunea de Onoare, venite să facă pensionul aici. Câte tinere din secolul 17 şi mai apoi 18 nu vor fi păşit pe aceste pietre, câte dintre ele nu vor fi tras cu ochiul pe furiş la contururile statuilor, lăsând imaginaţia adolescentină să zburde liberă ?

...Toropiţi de soarele implacabil, lăsăm lumea conetabilului în urmă, coborâm scările spre drumul către pădurea domeniului unde, "all in a golden afternoon" scoatem o pătură şi dejunăm liniştiţi sub un tei, cu gândurile moleşite ca aripile fluturilor ce dansează prin luminişul plin de păpădii şi traista-ciobanului, scăpate din poala verii.