O casă

          Uneori, mă fascinează câte o casă. Nu e neapărat de lux, nu e neapărat modernă, nu e decât un personaj care vorbeşte în faţa mea. Îmi spune o poveste şi eu o aud ca printr-un perete de vată. Ştiu că spune ceva, ştiu că vrea şi poate să comunice, dar nu ştiu ce. În spatele zidului de faţadă e ascunsă o poveste. Sau mai multe într-una singură, ca mozaicurile din ocheanul copilăriei. Îmi vine să-i mângâi piatra, să întreb nuanţele de cenuşiu din ce acuarele au căzut, ce ploi le-au descris conturul pietrei, ce sunete le-au făcut să vibreze. Îmi vine să mă strecor discret printre porii lăsaţi de degetele ploilor de-a lungul anilor, să intru dincolo de jaluzelele trase şi geamurile în culori şterse şi să ascult casa asta, să citesc casa asta, ca pe un mesaj într-o sticlă. Cineva, cândva, a gândit un proiect şi l-a rostuit în piatră pentru un om. Sau pentru un cuplu. O familie. Sau mai multe. Casele nu sunt impersonale, casele au suflet şi adună înăuntru mai multe poveşti decât putem citi într-o viaţă. Casele sunt cuiburi de vise, grote cu orori, leagăne cu nostalgii, închisori sau pasiuni dezgolite. Porţile sunt şi mai importante,
sunt covorul roşu care te invită în lumea lor, în condiţiile lor, în povestea lor. 
      Iar tu, străin de-o clipă zăbovind în prag, cu valiza plină de întrebări, flămând de răspunsuri, flămând de dorinţe, flămând de mângâieri şi de vise, vii cu toate ale tale după tine, un melc cărându-şi existenţa efemeră în faţa acestei porţi scorojite, care închide, sau deschide, o lume.
      Oare se va deschide ?