Câteodată te tufleşte aşa, un fel de lehamite. Verbul ăsta e foarte sugestiv. E perfect. E onomatopeic şi înseamnă a arunca la întâmplare şi inestetic pe cap, o căciulă. Cam aşa m-a lovit şi pe mine lehamitea. Ca o căciulă care mi-a strâmbat ziua, din cauza unei virgule controversate şi a unui "faux ami" dintr-o traducere. Uneori, când vorbeşti în franceză, traduci din engleză şi gândeşti în română, ţi se cam amestecă potecile gândurilor. Nimereşti prost şi... Pac ! Te loveşte lehamitea. Fiindcă toată viaţa ţi-a stat cineva în coastă cu un cronometru şi un sac de pretenţii. Să fii cel mai rapid, cel mai bun, cel mai performant, cel mai, cel mai, cel mai... Şi uite că în unele zile n-ai chef. Ţi s-a adunat lehamitea. Te-a tuflit lehamitea. Ţi-a tuflit şi forţa de a te mai tufli, de a te mai certa sau de a argumenta. Nu vreau să fiu performant azi. Nu vreau să strălucesc. Nu vreau aplauze. Nu vreau laude. Nu am tragere de inimă. Nu am chef azi. N-am. Lehămitez. Zac în lehamitea mea ca-ntr-o plapumă pe care mi-o adun şi n-am chef să mă dau jos din pat. Azi e ziua lehamitei. Tuflesc timpul ca pe o pernă şi-mi înfund capul în el. E un verb tufletic. Tuflitor. Îmi tuflesc nişte paranteze în urechi, să nu mai aud pe nimeni şi nimic, să nu mai răsufle nimic, să zac tuflită şi tuflind în nemernicia şi solitudinea clipei mele. Care tace. Care nu cere nimic. Care nu vrea nimic de la mine. Care, tuflind ca şi mine, mă lasă-n pacele meu şi-n casa mea, din Piaţa Lenei, în Comuna Lehamitei.
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire