Efimiţa în Ţara Bilelor

                De când se ştie, Efimiţa are o problemă cu justiţia. Multă vreme se suspectase de "robinhoodism", fiindcă într-o dispută îi răsărea mereu un fel de mătură pe post de spadă în mână cu care pocnea oponentul celui mai slab. Asta până când, de mult de tot, acum osutăşaptezecişicinci de ani toamna, când era ea "tineră", luase cu succes mătura avocăţească, făcuse ordine într-o colectivitate folclorică, cu zel, scosese la lumină faţa curată a unui personaj feminin ce i se păruse nedreptăţit şi pe urmă, descălecând de pe caii mari ai avântului, constatase cu nedumerire şi jenă că persoana, deşi nedreptăţită în mod real, nu merita atâta investiţie pasionată. Păi de, coane Fănică, dacă e să numărăm toate stindardele de le zdrenţui biată Efimiţa, n-am isprăvi nici la balu' bobocilor de pe ceea lume, de unde-şi înţărcă imaginaţia iapa şi-şi dădu în deşte cu sapa. Nu că s-ar fi înşelat în aşteptări o deranja pe Efimiţa, fiindcă nu aştepta nimic, ci fiindcă se înşelase în apreciere şi cheltuise prea multă energie, lăsând-o cu picioarele tremurânde pe un câmp de bătălie ridicol şi asta de multe ori în viaţa ei trăsnită.
        Acuma însă nimerise în Ţara Bilelor, o submulţime din Ţara Violetelor, acolo unde Vrăjitoarea-cu-Capul-Strâmb nu înceta să ouă bile negre şi le îndesa în borcanul Efimiţei cu lopata. Excedată, Efimiţa scormoneşte prin arsenalul din dotare şi găseşte o linguriţă ruginită, agăţată cu o scobitoare de cupru înverzit la butoniera unei haine în care nu mai încăpea prea bine, fiindcă se îngrăşase câteva kilograme şi iar trebuia să tundă din excedent. După câteva încercări nereuşite de a scoate eficient bilele negre cu linguriţa, în deplină politeţe şi armonie cu sloganul "scuzaţi-mă că am încercat să vă bag în paradis cu forţa", epuizată de recente bătălii şi întristată de vidul ulterior în care nu mai nimerea corect relieful lucrurilor, Efimiţa a înţepat cele mai recente bile negre cu scobitoarea, le-a făcut să se fâsâie indecent cu aroma putredă de rigoare şi şi-a reluat poziţia autocritică în Oglinda care-i arăta tot mai acut imperfecţiune după imperfecţiune.
            Deşi bântuită de fantoma putredă a metodei neobişnuie de a îndrepta nedreptăţile, Efimiţa ascultă cu un zâmbet dulce-amar zgomotele zilei, spală la chiuvetă batista nostalgiei şi bea cafeaua de dimineaţă, cu cheful galben al celui ce aşteaptă să înceapă din nou carnavalul, ca-n piesa lui Doru Stănculescu...