De când se ştie, Efimiţa are o problemă cu justiţia. Multă vreme se suspectase de "robinhoodism", fiindcă într-o dispută îi răsărea mereu un fel de mătură pe post de spadă în mână cu care pocnea oponentul celui mai slab. Asta până când, de mult de tot, acum osutăşaptezecişicinci de ani toamna, când era ea "tineră", luase cu succes mătura avocăţească, făcuse ordine într-o colectivitate folclorică, cu zel, scosese la lumină faţa curată a unui personaj feminin ce i se păruse nedreptăţit şi pe urmă, descălecând de pe caii mari ai avântului, constatase cu nedumerire şi jenă că persoana, deşi nedreptăţită în mod real, nu merita atâta investiţie pasionată. Păi de, coane Fănică, dacă e să numărăm toate stindardele de le zdrenţui biată Efimiţa, n-am isprăvi nici la balu' bobocilor de pe ceea lume, de unde-şi înţărcă imaginaţia iapa şi-şi dădu în deşte cu sapa. Nu că s-ar fi înşelat în aşteptări o deranja pe Efimiţa, fiindcă nu aştepta nimic, ci fiindcă se înşelase în apreciere şi cheltuise prea multă energie, lăsând-o cu picioarele tremurânde pe un câmp de bătălie ridicol şi asta de multe ori în viaţa ei trăsnită.
Acuma însă nimerise în Ţara Bilelor, o submulţime din Ţara Violetelor, acolo unde Vrăjitoarea-cu-Capul-Strâmb nu înceta să ouă bile negre şi le îndesa în borcanul Efimiţei cu lopata. Excedată, Efimiţa scormoneşte prin arsenalul din dotare şi găseşte o linguriţă ruginită, agăţată cu o scobitoare de cupru înverzit la butoniera unei haine în care nu mai încăpea prea bine, fiindcă se îngrăşase câteva kilograme şi iar trebuia să tundă din excedent. După câteva încercări nereuşite de a scoate eficient bilele negre cu linguriţa, în deplină politeţe şi armonie cu sloganul "scuzaţi-mă că am încercat să vă bag în paradis cu forţa", epuizată de recente bătălii şi întristată de vidul ulterior în care nu mai nimerea corect relieful lucrurilor, Efimiţa a înţepat cele mai recente bile negre cu scobitoarea, le-a făcut să se fâsâie indecent cu aroma putredă de rigoare şi şi-a reluat poziţia autocritică în Oglinda care-i arăta tot mai acut imperfecţiune după imperfecţiune.
Deşi bântuită de fantoma putredă a metodei neobişnuie de a îndrepta nedreptăţile, Efimiţa ascultă cu un zâmbet dulce-amar zgomotele zilei, spală la chiuvetă batista nostalgiei şi bea cafeaua de dimineaţă, cu cheful galben al celui ce aşteaptă să înceapă din nou carnavalul, ca-n piesa lui Doru Stănculescu...
3 commentaires:
Săru-mâna, bre tanti Efimițo!
Să-mi zici cam în ce zone o dau de gard, fiin-că, dacă mă lași singur și de data asta, înseamnă că-i musai să iau de bun ce-mi zicea soacră-mea înainte de Paști, anume să leg bine cățeaua la gard și să bag de seamă că deja bârfesc vecinii-n bloc cum că mă usuc de grija altora. Cam ca pasiunea matale de a arbora pe catargul ăla strâmb (mă rog, n-ai zis nimic de el da mi se pare mie că la zdrențele-alea de stegulețe de hârtie nici că se pupă mai bine alt fel de suporți) numai simboluri de cauze pierdute.
Ca să mă-nțelegi, știu cu ce se mestecă demersurile donchihotești. Să-ți zic de Firu Blambec? Băiat bun, numa’ că îi tot lingeau câinii margarina de pe pâine fix când își trata el mahmureala de peste noapte în zori, în parc la IOR, pe o băncuță, cu o vodcă dublă model Motorola. Meseriaș, adică. Ai, n-ai ce mânca, nu contează! Grijuliu să fii ca nu cumva să te prindă vreun moment al zilei treaz de tot. Și-uite-așa i-a pus administratorul un preș la ușa blocului cu promisiunea că, dacă nu pune juma’ de bani din datorie în cutiuța comună, îi aranjează el o garsonieră sub a doua băncuță de pe aleea cu păuni. În IOR. Nu-ți mai povestesc, l-am scos pe Blambec. Io și cu ceilalți tovarăși, care, acum vreo „sutășaptezecișicinci” de ani, ne treceam zilele cu „Moneey, / it’s a crime!” și Don’t let me down, Domnu’ să-l odihnească pe John.
Eram gata să ridic cracu pantalonului ca să-ți mai arăt și alte bube, unele mai rele ca ale tale. Numa’ că, deodată, mi-am adus aminte că nici pantalonii mei nu seamănă cu ai tăi și nici cracii nu-s identici. Așa că, mi-a zis soacră-mea, la ce bun? Numa ca să bagi bățu-n gard ca să asmuți câinii?!
Bag seama că, nădragi ai mei, nădragi ai tăi, un lucru n-are cum să lipsească din peticele noastre de pe cur: nerecunoștința ălora pentru care ne scărpinăm pe creier de grija lor. Și să faci bine să scapi de iluzii. Ori de câte ori ți-oi zice „f...ui cine-o mai sări să-i ajute!” s-avem pardon! să nu te miri că tot de-atâtea ori o să-ți muști limba.
N-ai leac, ascultă-mă pe mine.
Că deh, parţial ai dreptate. Mai ales că, atunci când să-ndrept balanţa, mă apucă derizoria milă şi las de la mine, lasă-mă să te las...
Nu dai în gard, i-am lăsat singuri pe toţi şi toate, că mă găsi o perioadă "bolitorie" ca să zic aşa. Acu mă cârpesc printr-o convalescenţă lucrativă, că nu-mi dă mâna şi n-am învăţat să fac altceva decât să lucru...
Enregistrer un commentaire