Pe Coasta de Opal

      ...Dincolo de lume, în imensitatea albastră a unei lumi ideale, cântă gânduri, cântă idei, copacii au aripi şi spade, soarele e globul care ne adapă, norii sunt eterul tuturor, iar lemnul, apa, vântul şi pietrele îşi răspund în simfonia veşniciei, într-o ordine atât de înţeleaptă, încât nici cele mai frumoase păsări nu o pot contesta. Aripile nu te fac mai înţelept decât ordinea preexistentă, nici frumuseţea nu-ţi cântă în cap, iar Cuvântul şi cuvintele sunt mai presus de orice gheară, spin, ciob sau energie negativă. Cine nu vede frumuseţea din jur, cine nu ştie să vadă dincolo de aparenţe, cine nu ştie să soarbă la timp elixirul perfecţiunii şi cine vede doar neghină şi pete, e condamnat să repete destinul celor din alte lumi, să trăiască îngenuncheat în tăcere, în neguri şi zgârieturi, în ură şi minciună, în invidie şi trufie, în scrâşnet şi gheară, în umbre şi incertitudini, în brumele veşnice ale tristeţii.
        De la înălţimea zborului, lumea e atât de frumoasă, încât niciodată nu te saturi să planezi în lumina mierie a orei incerte ce bate-n frunze, înainte de apus, când totul devine de o transparenţă dulce, într-un univers curat, cu cel mai frumos preludiu de Bach curgându-ţi prin vene.
        ...Aşa visa Efimiţa la perfecţiune, ascunsă printre dunele de lângă casa baronului Arbore, ascultându-l cântând la pian preludiul ei preferat. De fapt, casa aparţine tatălui acestuia, Judecătorul Pietrelor. Prieten cu tot felul de potentaţi, el însuşi o enigmă financiară, Judecătorul i-a lăsat fiului său un etaj întreg, populat cu obiecte bizare şi aparent disparate, ce conturează un univers de burlac convins. Baronul, nu Judecătorul, carele era la a doua căsătorie.
            Aşa se face că necheza spre ferestrele ce decupau tablouri din natură naturale un cap de cal de bronz, de pe cristalul mesei cu semnătură de designer ultramodern se holba la tine o cucuvea cu ochi de sticlă, pe barul-bucătărie nefolosit niciodată o pasăre neidentificată era vecină cu un serviciu de argint prăfuit, iar pe bucătăria americană de la parter o fântână cu alte păsărele clipocea discret, desemnând tema rustic-elegantă a casei. Casa are şi nume şi nu şi-l schimbase, deşi proprietara şi creatoarea ei, cea care colaborase cu arhitectul, dispăruse de mult: Colette.
         Numitul baron Arbore nu se lasă înţepat de titulatură, ba chiar bănănăie printre "sidiuri", "sidiroame" şi "dividiurile" aruncate grămadă pe jos, tropăind desculţ şi mândru în pantaloni scurţi, ca un cartof supradimensionat. De altfel, se pare că în neam, titlul a aterizat pe linie militară, un străbunic distingându-se pe câmpul de luptă napoleonian şi aducând o particulă şi ceva avere descendenţilor. Baronul are blazon, ceva cu vânătoare şi arme, atârnat pe un perete, pe lângă obiecte de cristal, sticle de parfum Lalique, cărţi, cutii cu biscuiţi de la muntele Saint-Michel, chibrituri, sfeşnice, un lampadar în formă de arbust ciufulit de Efimiţa ca să pară mai realist, fotolii cu două generaţii în urmă şi o bizară scară de lemn ce pare doar pentru posesorii de picior drept, ducând la mansardă.
          Trăsnit, supraponderal şi pianist, baronul se dezlânţuie în mazurci de Chopin, preludii de Bach şi sprinţare gavote de prin secolul 19, neuitând de Yann Thiersen cu numita coloană sonoră din "Amelie Poulain". Asta, în timp ce Efimiţa, suflet generos şi pasionată de grădinărit, sădea pansele şi begonii în jardinierele de pe terasă, cu gândul la paşii pierduţi de pe plaja Mării Mânecii. Sigur că Efimiţa voia să-şi bage piciorul în Mânecă, la propriu, dar era cam frig. Deşi se uita printre nori la plimbăreţii de pe plajă şi copiii ce înălţau zmeie, soarele clănţănea de zor, aruncându-i spini de lumină între ochi şi obligând-o să semene cu asiaticii în exces din lumea pariziană.

             Adunând cochilii de melci şi scoici neobişnuite, Efimiţa îşi lăsă umorul, agitaţia şi frigul s-o ia la trap şi uită de sine pe urmele paşilor pierduţi pe nisipul umed şi fiind maree joasă, trimise oarece gânduri bune spre Ţara Verde, căci se apropia Paştele şi nu voia să-şi uite camarazii de arme.