Dor

           Uneori vine peste tine. Năvalnic. Fără drept de apel. Alteori te leagănă dulce ca amurgurile mierii de  toamnă. Alteori ţi se scurge picătură cu picătură. Prin oase. Prin nervi. Prin pleoape. Prin buze. Prin suflet. Te inundă şi te stoarce. Te aruncă şi te reia. Te rostogoleşte şi te opreşte. Te bosumflă şi te face să surâzi. Apoi începe iar. Să te stoarcă. Lin, preaplin. Ca pe mustul de toamnă. Dulce şi înşelător. Şi te îndoaie cu gingăşie. Aşa cum. Numai dorul de ducă poate fi. Dorul de ducă după o vacanţă. Fie ea şi mică.