Cheia

O aştept de cel puţin trei ani. Ba chiar mai mult, de prin 2004, fiindcă şi în România împart spaţiul vital. Mi-am închipuit-o în atâtea feluri şi mi-am dorit-o de atâtea ori, încât acum, când mă uit la ea, aproape că şi-a pierdut forma. A rămas doar însemnătatea ei luminoasă, gândul unui nou început şi bucuria lină a unui vis împlinit. A venit când nici n-o mai aşteptam, când mă resemnasem să admir la alţii ceea ce eu nu mai aveam de mult, a venit fără surle şi tobe, într-un răstimp de o săptămână, când s-au deblocat toate nesperat de rapid, nesperat de bine. A apărut, ne-a zâmbit şi s-a materializat. Ne-a deschis visul, ne-a arătat viitorul şi s-a ascuns în locşorul ei predestinat. Acum o săptămână încă admiram ferestre luminate şi suspinam la gândul că se apropie încă un Crăciun fără suflet, cu un pom care va sta într-un loc separat, neînsoţit de dragostea noastră, singur între mobile străine. Acum o săptămână eram încă dezrădăcinată şi amară, nostalgic desenând pe condensul geamurilor căsuţe cu coşuri de fum, locuite. Acum o săptămână priveam lumea de la fereastra Fetiţei cu Chibrituri şi roteam visuri calde şi aromate în minte. Azi avem în fine o "acasă". Avem o cheie.