Doisprezece - România

      N-am să evoc obiceiurile de Crăciun la români, fiindcă despre simbolurile lor am discutat în alte posturi, dar am să vorbesc puţin despre istoria sarmalelor. Deşi sunt vedetele mesei de Crăciun, sarmalele nu sunt româneşti, ci turceşti, răspândite de turci în Europa de Est, Balcani şi Asia Centrală în provinciile aflate sub dominaţia lor.Termenul „sarma” provine din cuvântul turcesc „sarmak”, care înseamnă „rulou”, sau „pachet”. Este vorba deci despre un ambalaj, ceva care înfăşoară o umplutură. Sarma se foloseşte în paralel cu alt cuvânt turcesc, „dolma”, cele două fiind interşanjabile în multe limbi.
     La prepararea sarmalelor şi-a adus contribuţia fiecare ţară şi fiecare gospodină.. Sarmalele se prepară din carne tocată (de obicei vită, porc, viţel, sau o combinaţie a lor, dar şi miel, capră, cârnaţi, pui, raţă, gâscă etc.), orez, ceapă, sare, diferite condimente (piper, verdeţuri diferite, stafide, seminţe de pin, scorţişoară, ceapă etc.) amestecate şi apoi rulate în frunze de dimensiuni mari. Ca ambalaj se folosesc foile de varză (proaspete sau murate), sfeclă, conopidă, măcriş, viţă-de-vie (proaspete sau murate) sau chiar frunze de bananier. Această combinaţie este fiartă încet timp de câteva ore. Există nenumărate variante, cu carne şi vegetariene, asezonate în mod diferit.
Reţetele pot varia în fiecare ţară, dar toată lumea este de acord cu faptul că cea mai bună metodă de a le găti este fierberea lentă, în vase mari de pământ.Gurmanzii sunt de părere că sarmalele sunt mai gustoase dacă se fierb într-un ceaun din fontă, la foc domol, sau într-o oală de ceramică, la cuptor, dacă la fundul ceaunului/oalei de ceramică și printre sarmale se pun bucăți de șorici afumat sau chiar un ciolan de porc afumat, frunze de cimbru, mărar și boabe de piper.

P.S. Datele sunt adunate din http://www.reteteleluiradu.ro/2010/01/11/pe-urmele-sarmalei-partea-1/ şi din Wikipedia.