Neîntâmplarea

      După o vreme tristă în care timpul s-a concentrat în netimp, vine calmul neîntâmplării. Suntem ne-drepţi cu noi înşine deseori, ne solicităm cu furie în treburi mărunte şi uităm să ne bucurăm de neagitaţia clipelor ce se aşază între noi cuminţi. Nerupţi de ritmul circadian şi ritmul laborios, ne înfundăm cu capul înainte în muncă, mai ales acum, la sfârşit de an, în nebunia de pe ultimele sute de metri, nefiresc de agitaţi, nebănuit de activi, uitând să fim nenaivi şi să ne umplem de netristeţi. Parcă ar alerga lumea cu noi sau noi cu lumea, e neclar, în ne-nemişcarea ce ne trimite fremătând spre una sau spre alta. Mi-e dor de freamătul pădurii şi nemişcarea zăpezii fie de la fereastră, fie din stradă. Ne-am obişnuit să facem drumuri în fiecare seară, ca furnicile, să adunăm obiectele neadunate, netriate şi neperiate. Nedorul se ciocneşte de dor şi ne leagă laolaltă fiinţele în pachete şi pacheţele, bagaje, cutii, toate nerenunţările care ne macină prezentul. Aşa ajungem la neseri şi neclipe care fug de lângă noi cu viteza luminii, iar noi gonim cu ele în noapte, sperând ca sfârşitul de an să ne aducă ne(alte)suferinţe şi cât mai multe parfumuri şi arome, să nu ajungem nelumini sau şi mai grav, nevoci. Ţes în continuare basmul Crăciunului care se apropie, îl simt venind cu aceeaşi gravitate şi sclipire ca în fiecare an şi redevin, ca în fiecare an, nematură în aşteptarea bradului şi a ordinii neîntunecate din firea lucrurilor.