lundi 20 mai 2013

Introspecţie

Se scurge cerul pe pământ. Ploaie de mai. Frig de martie. Cenuşiu de toamnă. Cenuşiu. Ce nu ştiu. S-a aşezat contra noastră şi n-am putut ajunge la noaptea muzeelor la Musee d'Orsay. Au fost lumini, balet şi impresionişti. Acum,aici plouă cu blazare. Plâng orele. Vântul înfioară bălţile. Sună alarma secundelor. Hiatusuri minuscule suspendă spaţiul şi timpul. Trăim paralel, Peter Pan la munca lui, eu la munca mea, ploaia în şuvoaie la fereastră. Doar trenurile se mişcă încontinuu, monştri roş-albaştri vuind prin ploaie. Ploaie. Ploaie. Ploaie. Oameni care urcă. Oameni care coboară. Degetele mele alergând pe tastatură. Lumea avansând în juru-mi, impasibili trecători ascunşi sub umbrele, ca nişte gândaci uriaşi şi lucioşi. Parisul doarme sub ploaie. Turiştii se îngrămădesc în restaurante, cafenele şi bistrouri. Doar maşinile aleargă în şir neîntrerupt prin ziua cenuşie. Pe o zi ca asta, amintirile neplăcute se înghiontesc să iasă la suprafaţă. Înghiţi în sec să intre la loc. Mai bei o gură de cafea. E rece, o arunci, faci alta, proaspătă. Aroma pluteşte în aer şi lâncezeşte în jurul tău, cu trimiteri la sultani şi turbane. Sunt. Nu sunt. Alerg pe taste. Alerg prin mine. Alerg. Din adâncuri se iveşte o altă zi similară, pe o baltă de pescuit, în copilărie. Tot de mai. Alături de tata. Agăţând cu mâini îngheţate "libelule", larvele acelea roşii şi translucide în ace mici şi pescuind roşioare şi caras. Laşi undiţa pe mal, cu guta uşor lărgită şi te plimbi printre păscuţe şi iarba crudă. Papura uscată de anul trecut şuieră chemări vrăjitoreşti. Cerul e o acuarelă pictată de un copil plictisit. Te plimbi cu paşi mărunţi pe potecă şi auzi un şuierat mai puternic. Tot papura trebuie să fie. Înaintezi fără griji şi când colo, în mijlocul potecii, doi şerpi groşi şi mari încolăciţi par flăcări negre în dans. Te aşteptai la orice, numai la asta nu. Te fascinează dansul lor şi nu par să te ia în seamă. Revii asupra propriilor paşi cu atenţie să nu-i sperii. Noroiul îşi face de cap, aluneci şi te întinzi pe spate, cu capul tangentă la un buştean aşezat de-a curmezişul. Când dai cu capul de pământ, ţi se tulbură privirea. Cerul se răstoarnă şi mai mult şi brusc, e brăzdat de umbre iuţi. Deasupra ta sar câţiva cai din herghelia pe care o admiraseşi când aţi ajuns aici. Eşti fără grai. Urma cea mai apropiată a copitei e aproape de urechea ta, de capul tău. Puţin mai la dreapta şi te-ar fi călcat în picioare. Şerpi şi cai. Şi când te gândeşti că veniseşi să-ţi petreci o zi liniştită la pescuit. Departe, o umbră mică se agită. Tata. "N-ai nimic ?" N-am. Nici măcar n-am avut timp să mă sperii. E doar o încremenire cenuşie, ca ploaia care nu se mai termină. ...Ploaie. Ploaie. Ploaie. Şi munca, uniforma constantă a zilei ce se târăşte spre zenit.

2 commentaires:

B85CSP a dit…

Plouă şi viaţa renaşte. Aşa ştiu eu. Plouă şi viaţa din altă viaţă luceşte în oglinda care suntem. E viaţa, doar viaţa.

Liviu Vacariu a dit…

Introspectia aceasta lacustra imi confirma faptul ca ploaia excesiva ne dilueaza anumite simturi. Dupa doua saptamini de ploaie, astazi a fost o zi frumoasa si am iesit sa ne plimbam. Aproape ca nu am recunoscut malul riului care imi parea mai verde si mai frumos ca niciodata.Pentru o scurta perioada de timp am avut impresia ca ma aflu pe marginea unui riu dintr-o padure ecuatoriala. Mai mult, desi era cald afara mi-a trebuit mult timp pina sa realizez ca imi pot da sacoul jos.Cu greu am urcat in casa dupa asfintitul soarelui stiind ca o sa-l mai vedem abia peste o saptamina.
Mai demult imi placea ploaia
pentru ca stiam ca dupa norii cenusii urmeaza albastrul si o raza de soare.Ce nu stiam atunci e ca dupa norii ce-nu-stii se pot ascunde altii si mai apasatori.