Luvrul într-o după-amiază ploioasă

Ce se poate spune nou despre Luvru ? Că punctul de plecare al construcţiei ar fi statuia ecvestră a lui Ludovic al XIV-lea, dar că palatul nu e aliniat cu ea ? Că iniţial era un castel, o fortificaţie cu un mare donjon în centru, distrus ulterior de Francisc I ?

Că în subsolul actualului muzeu se găsesc rămăşiţele donjonului şi a zidului de fortificaţie ? Că primele tablouri de colecţie ale coroanei datează de pe vremea lui Ludovic al XI-lea ? Că apoi colecţiile s-au înmulţit pe vremea lui Henric al II-lea, al IV-lea, Ludovic al XIII-lea şi al XIV-lea ? Sunt doar statistici întrucâtva banale. Sunt date ce pot fi aflate din prospecte şi nenumăratele reconstrucţii din subsolul muzeului. Ceea ce aş fi vrut eu să regăsesc aici plecase de mult. Mai mult ca în alte castele, intimitatea palatului Luvru a dispărut, a rămas oficialitatea şi impersonalitatea muzeală, într-o prezentare rece şi generală, fără nuanţe, plină doar de certitudini. O după-amiază ploioasă de duminică n-a fost suficient ca să epuizăm toate sălile muzeului, dar ne-am pierdut paşii printre antichităţile egiptene, pictura italiană şi sculptura greacă şi italiană din aripile Sully şi Richelieu. Eu şi Peter Pan suntem două furnici în mulţime, iar aparatul foto înregistrează fotogramă după fotogramă, cu o aviditate atât de mare, că pare inutilă şi întrucâtva monotonă. În jurul nostru zumzăie vizitatorii în toate limbile, printre ele şi română, iar cel mai mult îmi displace ambiţia oarecum stupidă de a se fotografia cu Mona Lisa. Gioconda e mai mică decât mi-o închipuiam, bine păzită de 4 agenţi de pază şi de un perete de sticlă, iar mulţimea care se împinge ca să se se fotografieze cu ea pentru a putea spune "am fost acolo" e incredibilă şi distorsionează faţă de superbele opere din jur, care, mie cel puţin mi se par mai impresionate ca Mona Lisa. Cel puţin portretele lui Tiţian sau Tintoretto sunt incredibile, iar Barroso şi apoi pictura franceză clasică ne fac să ne simţim prea mărunţi comparativ cu efortul uriaş al pictorilor. Gericault, David, Poussin... Pânze şi uleiuri pretutindeni,probe de virtuozitate de la cele mai mici dimensiuni la impresionanta "Nuntă din Caana" care acoperă un perete întreg. Printre statui,revăd figura familiară a împăratului Traian, care are pe armură figuraţi sclavi, pentru a sugera bătăliile cu dacii şi triburile germane. Suntem copleşiţi şi nici nu ne dăm seama când trece timpul, după-amiaza fuge grăbită şi ne trezim cu vocea din difuzoare care ne îndeamnă să ne îndreptăm spre cea mai apropiată ieşire, deoarece muzeul se va închide la ora 18:00. Ne promitem să revenim, mai avem multe de văzut şi în imensitatea lui, Luvrul nu poate fi epuizat într-o zi, sunt totuşi 60.000 mp consacraţi expoziţiilor. Încheiem ziua cu o îngheţată pe malul Senei şi fiindcă ploaia ameninţă să se dezlănţuie şi mai mult, fugim spre metrou şi spre tren, cu gândul că lucrurile frumoase se sfârşesc mereu mai repede decât ar trebui.