Picnic la castel, Chantilly

În 1886, ducele Henri d'Orleans, fiul regelui Louis-Philippe, donează Institutului Francez castelul Chantilly şi colecţiile sale de cărţi rare şi tablouri. Acesta devine muzeul Conde şi astăzi este vizitabil împreună cu galeriile de pictură, biblioteca, sala lui Psyche cu vitralii şi apartamentele princiare, totul lucrat în lemn aurit şi împodobit cu candelabre preţioase. Castelul e aşezat pe un canal, în mijlocul unei grădini create de acelaşi Le Notre care a creat şi grădinile de la Versailles, fiind înconjurat de pădurea domeniului şi ceva mai departe de grajdurile ducale, astăzi Musee du Cheval. În prezent, pe o parte din domeniu se află hipodromul construit în sex. 19, lângă Musee du Cheval, iar pădurea şi grădina pot fi vizitate, la fel ca şi castelul.

Poate că de aceea sunt atâtea ceasuri în muzee, fiindcă aici timpul nu contează decât pe câte o etichetă, orientativ, altfel a încremenit de mult şi pâlpâitul de fluture al secundelor s-a stins de mult în colbul vremurilor trecute, sub degete inefabile ce atingeau cândva şemineele.

Ne-am dus şi noi la întâlnirea cu istoria şi luxul ornamental al castelului, prin sălile prin care ducele de Condé şi-a preumblat paşii, răsfoind preţioasele lui cărţi adunate de-o viaţă sau admirând incredibilele porţelanuri şi argintării. Impersonalele vitrine şi cordoanele tipice muzeelor nu ne-au împiedicat să plonjăm în atmosfera secolului al XIX-lea, să uităm limitele muzeului şi să respirăm acelaşi aer cu ducii şi conţii vremii. Am parcurs în liniştea tulburată doar de scârţâitul mobilelor vechi şi al parchetului sălile apartamentelor, a capelei şi a galeriei de pictură şi am ieşit parcă mai bogaţi în grădina desenată de marele Le Notre, ascunzându-ne de lenea soarelui sub unul dintre stejarii seculari, unde am întins cuvertura pentru un picnic, cu gândul la opulenţa ospeţelor de odinioară din aceste grădini, când nobilii vremii dejunau pe iarbă, admirând lebedele, raţele şi gâştele sălbatice. Ne unea sentimentul paşnic al unui timp întrerupt, al unei ore încremenite în transparenţa frunzelor, cândva spre vis, când dulceaţa luminii se revarsă cu o blândeţe sfâşietoare pe umerii minutelor leneşe. Ne unea un arc în timp, senzaţia că pe aici au păşit şi alţii înaintea noastră, care acum nu mai sunt de mult, retraşi undeva în lumea cu lumini, fără timp şi fără anotimpuri, în vara lor eternă. Şi poate, degustarea celebrei creme Chantilly, frişca pe îngheţatele prezentului cu arome inspirate din secolul al XIX-lea, când poalele rochiilor lungi şi foşnetul mătăsurilor înlocuiau bermudele şi jeanşii contemporani. Cum altfel să fii decât nostalgic în lumina mierie a amurgului intens, printre frunze transparente şi foşnetele pădurii şi ale istoriei ? Cum altfel decât umil şi tăcut, într-un abandon fără egal, fugit din lumea zgomotoasă a prezentului în lumea tăcută a unui trecut de acum două secole ?