lundi 12 mars 2012

Stop-cadru

         ...Dacă e ceva ce s-ar mai putea spune, poate va fi spus când se vor risipi negurile.
          Deocamdată, Efimiţa îşi mută umorul în gând şi îşi ţine gura un timp, cât să uite că orice încercare de faptă bună se plăteşte şi că efortul de a descreţi frunţi şi a crea un spirit de echipă e o utopie care zbârnâie în mintea ei rămasă prin secolele trecute.
          Cândva, demult, Fluturele-Discret din Ţara Arcaşilor lui Robin Hood o prevenise. Acum nu fusese acolo şi-i lipseau calmul şi culorile ei, doar îi trimisese o încurajare de departe, via Internet. Ca şi Raţiunea-cu-Inimioare, plecată tocmai peste ocean, în Ţara-lui-Guarani. Ca şi Ciocănitoarea-pădurii şi Raţiunea-pozitivistă, care acum puteau fi contactate doar telefonic, rămase în Ţara Verde. Dar existau şi asta era important pentru Efimiţa.
          Aşadar, Efimiţa se retrage un timp ca să se ocupe de munca ei şi de Vrăjitoarea-cu-Capul-Strâmb. O  veţi scuza, are nişte zgârieturi de la cioburile scoicilor din acvariul cu peşti exotici, pe care l-a golit recent şi cu regret, plus nişte cicatrice de spini în ceafă, traşi cu sarbacana tenebroasă. Cum în momentul acela şi în general vorbind, Efimiţa şi Zâna de la Miazăzi roboteau la bucătărie, spinii le-au nimerit pe amândouă, deşi Lady Justice a pus o spadă în faţa lor. Uimitor a fost că acelaşi cineva rău-intenţionat atinsese din zbor şi gândurile Prietenului-Motoarelor, punându-l într-o poziţie ambiguă, împins de vântul spinilor, dar îşi va reveni el curând.
    Acum însă, e timpul ca Efimiţa să se retragă un timp. Are alte campanii de dat şi are nevoie să aibă mintea şi braţele la ea.

6 commentaires:

midnight a dit…

Rătăcită sau autoexilată în pădurea de simboluri, Efimiţa vede lumea pe dos. Ea vede calm, discreţie şi culori acolo unde nu e decât indiferenţă, ea simte dreptate şi justiţie acolo unde nu există decât egoism şi empatie zero, ea vede dărnicie şi altruism acolo unde nu există decât slugărnicie, linguşeală şi rapacitate. Dar vede bine inimioarele şi spinii. Astea chiar există.

Vocea-de-departe a dit…

@ Midnight Cele mai importante sunt inimioarele. Spinii te fac să suferi, dar pot fi tăiaţi, sunt şi ei o încercare. Şi cum am mai spus-o, şuturile în fund sunt mereu paşi înainte. E definiţia victoriei din înfrângeri. Şi mi-e mai bine în pădurea mea decât în a altora, aşa cum e ea, cu frunzele şi mai ales florile ei, alea care sunt.

midnight a dit…

Hmmm, asta cu şuturile şi cu pasul înainte e cu dus-întors. Şi dacă în faţa ta e o groapă cu rahat ? Then again, eu urăsc zicerile automotivaţionale.
Acum, Pădurea-fără-Nume e pustie. Spinii azvârliţi cu generozitate şi fără discriminare de CavaTeneb i-au alungat pe toţi. S-a făcut gol în jurul lui. Dar nu pare să-i pese. E de fier. Sau de azbociment. Trist.

Vocea-de-departe a dit…

Dacă e o groapă cu mizeria aia, faci un pod. Dacă nu-ţi iese podul, o astupi. În privinţa personajului menţionat, probabil că aşa o trebui, dacă refuză realitatea, ce să zic...

Radu a dit…

Inteleg ca dupa ce parasesti sub scut campul de batalie , revii la sentimentele de dinainte si ne mai bucuri si pe noi cu verva-ti binefacatoare , VDD ! Noi avem rabdare si-ti dorim succes deplin !

Tasha a dit…

Azi, nici eu nu pot calca pe"nuferi", azi mi-as fi exilat si eu sufletul... undeva intr-o padure fara nume, sa nu-l gaseasca nimeni, ca oricui nu i-ar fi folosit la cat de intors pe dos era...